Fiinţă duală, sfâşiată între destinul istoric şi cel etern, artistul capătă numeroase sensuri în literatură. Între arte, poezia ocupă un loc privilegiat, este un reflex al îndumnezeirii. Pentru romantici, poetul e un damnat, „trăsnit de soartă” zice Macedonski, trăieşte cu dramatism nebunia-i. În poemul satiric „Icoană şi privaz”, Eminescu scrie despre firea poetului, care nu este decât un „năuc”. Aceeaşi viziune propune şi poezia argheziană „Nehotărâre”, în care poetul trăieşte două vieţi, una de cumplite umilinţe în planul realităţii sociale, şi alta de înălţare sublimă, prin intermediul creaţiei. O. Goga identifică destinul poetului cu cel al preotului, dator să devină un „apostol” al neamului.
Manole din „Meşterul Manole” de L. Blaga reprezintă Creatorul de pretutindeni şi dintotdeauna. Zidarul şi-a iubit, mai presus de toate, tânăra soţie frumoasă ca o floare, însă destinul lui de Creator a prefăcut-o în biserică la care să se închine toţi muritorii. Numai prin moartea Mirei, soarta Creatorului se va împlini. Destinul lui Manole este cel al tuturor creatorilor: de a-şi realiza opera prin zbucium şi suferinţă şi de a fi ucis chiar de acest ideal.
Şi Ştefan Gheorghidiu, personaj central al romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de C. Petrescu, trăieşte drama creatorului. El reface mitul lui Pigmalion, sculptorul care s-a îndrăgostit de statuia Galateei, pe care el însuşi o făcuse. Ceea ce iubeşte tânărul nu este femeia reală, ci propria sa ficţiune. De aici începe drama: mai târziu, pe măsură ce iubirea se spulberă, tânărul va trăi suferinţa creatorului căruia îi este negată capacitatea de a zămisli. Ideea ar fi că omul cu conştiinţă, fiind creatorul lumii ca reprezentare, are libertatea de a alege o altă conştiinţă pe care o consideră egală cu a lui; or, de data aceasta, alegerea fiind greşită, libertatea interioară îi este contrazisă.
În concepţia omului de creaţie, arta înseamnă generozitate şi dăruire dusă până la sacrificiu, înseamnă dorinţa de a face bine oamenilor prin înseninarea sufletului lor. Ea mai constă într-o permanentă năzuinţă spre perfecţiune, în veşnica sete de ideal. La tipul creatorului se referă şi moş Mihail din nuvela „Sania” de I. Druţă, cu spiritu-i blând şi visător: „Pentru că iar îi apare în faţa ochilor ceva alb, sprinten şi frumos”, „acea învăluire voinicească”, „iar vine acel fior ce-i scutură umerii”.
La G. Meniuc, condiţia creatorului-poet, într-o societate neprielnică lui, este una ingrată: „Hei, nimeni nu ghiceşte când strâng pumnii mei,/ Răzvrătirea mă-năbuşă sau tremur de frig în ţara asta eu umblu pribeag şi străin,/ Tovarăş câmpurilor şi celor fără cămin ./ Ce-i dacă mi-i sufletul din foc şi azur?/ Ce-nseamnă azi o viaţă de trubadur?”.
