It is difficult to say what is impossible, for the dream of yesterday is the hope of today and the reality of tomorrow.

If you say “That’s impossible!” to a creative person, it is like a red rag to a bull. They will either charge straight at you or dive off to the lab to prove you wrong. Impossible is a great block to thinking, which says “don’t even try”. Most don’t, until some goes and succeeds. That means to defeat, overcome the impossible.

St. Francis of Assisi said: “Start by doing what is necessary; then do what is possible; and suddenly you are doing the impossible.” For Napoleon Bonaparte, “‘Impossibility is a word only to be found in the dictionary of fools.” From this perspective, it’s hard to appreciate the correct definition of the word, because even it’s absolutely impossible, it has possibilities and the impossible is often the untried. Things are impossible until they are tested, discovered and proven. That means evolution.

All we did or did not have imagined many years ago can now take real shapes and can become reality in the future. Technological improvements have led to disruptive technologies, which have literally made the impossible of the pas not only possible today, but probably soon to be outdated and passé. This is the evidence that we live in the XXI century, constantly moving, constantly developing.

 

Tagged with:
 

Optica

On 29 august 2016, in Fizică, by Vitalie

Optica reprezintă о ramură a fizicii care studiază natura luminii, legile propagării ei şi procesele de interacțiune cu substanţa. Ea cuprinde toate fenomenele în legătură cu radiaţiile optice (radiaţiile X, ultraviolete, vizibile şi infraroşii).

Optica se divizează în optica fizică şi optica geometrică.

Optica fizică studiază fenomenele ce vizează natura luminii şi include optica ondulatorie (cercetează fenomenele de interferenţa, difracţie şi polarizare a luminii) şi optica fotonică sau cuantică (studiază fenomenele condiţionate de caracterul corpuscular al luminii: efectele fotoelectric şi Compton, presiunea luminii etc.). Fenomenele referitoare la studiul propagării luminii formează obiectul opticii geometrice.

Realizările practice obţinute în procesul studiului fenomenelor optice au о importantă incontestabila pentru cercetările din alte domenii ale ştiinţei. Inventarea telescopului şi a spectrometrului a favorizat cercetarea fenomenelor ce au loc în Univers, iar construirea microscopului a generat о adevărată revoluţie în biologie.

Studiul fenomenelor de interacţiune a luminii cu substanţa a condus la crearea laserului, care se utilizează în cele mai diverse domenii: fizica nucleara, telecomunicaţii, metalurgie şi chirurgie.

Crocodilul

On 28 august 2016, in Biologie, by Vitalie

Crocodilul este cel mai greu dintre reptilele actuale; poate ajunge la 2.000 kg! Este ruda aligatorului, totuşi pot fi diferenţiaţi cu uşurinţă: crocodilul are botul mai alungit şi 2 dinţi mari din faţa maxilarului rămân vizibili când botul este închis. Pe de altă parte, el trăieşte în alte regiuni: Asia, Africa şi Australia. Mărimea sa este cuprinsă între1,5 m(pentru crocodilul pitic) şi10 m(pentru crocodilul marin). Este un prădător puternic; se repede fără ezitare la zebrele sau antilopele care vin să se adape. Se hrăneşte de asemenea cu peşti şi păsări. Îi place să stea întins la soare şi să se lase îngrijit de nişte păsări mici care îl curăţă de lipitorile de pe piele; aceste păsărele îi curăţă chiar şi gingiile! În fiecare an, femela depune cam treizeci de ouă într-o groapă pe o plajă şi le acoperă cu nisip. Ea rămâne în apropierea cuibului pentru a-l supraveghea. Când sunt gata să iasă din ouă, puii scot nişte ţipete. Mama sapă atunci pământul pentru a-i ajuta să iasă din cuib. Din acel moment fiecare dintre ei va trăi, aproape cu siguranţă, cel puţin 70 de ani.

Tagged with:
 

Motive și simboluri: Coroana

On 28 august 2016, in Limba română, by Vitalie

Coroana este făgăduinţă de viaţă nemuritoare, precum cea a zeilor. Ea simbolizează o demnitate, o domnie, accesul la un rang şi la nişte forţe supe­rioare. Atunci când se termină în chip de cupolă, ea afirmă o suveranitate absolu­tă. Coroana a fost odinioară acoperită cu vârfuri care întruchipau, ca şi coarnele, raze de lumină. Acesta poate fi şi sensul simbolic al coroanei cristice. în Yoga, coroana de pe cap este punctul prin care sufletul scapă din graniţele corporale, spre a se înălţa la stările supraomeneşti. Din cea mai veche antichitate, coroanei i s-a atribuit o funcţie protectoare. Ea deţinea această valoare de la materia din care era făcută (flori, frunze, metale pre­ţioase) şi de la forma sa circulară, care o apropia de simbolismul cerului. În Grecia şi Roma, morţii erau împodobiţi cu o coroană, ca şi fiinţele vii în împre­jurările importante ale vieţii, pentru a atrage protecţia divină (cununia creşti­nă). Coroana de aur a indienilor, aureola reprezintă o încercare de identificare cu divinitatea solară şi o excepţională pre­luare a puterii, în mod firesc, coroana semnifică onoarea, măreţia, bucuria, victoria.

În poezia „Plugarii” de Octavian Goga, ima­ginea ţăranilor, pe fruntea cărora Dum­nezeu pune „cununa razelor lui sfintei este una aureolată.

Motive și simboluri: Ciocârlia

On 28 august 2016, in Limba română, by Vitalie

Datorită felului său de a se înălţa ca o săgeată spre cer sau, dimpotrivă, de a se lăsa brusc să cadă, ciocârlia simbolizează evoluţia sau involuţia Manifestării. Ea este un fel de mediatoare: zborul ei de la pământ spre cer şi de la cer spre pământ leagă cei doi poli ai existenţei. Astfel, ciocârlia reprezintă unirea dintre terestru şi ceresc. Ea zboară sus şi-şi face cuibul pe pământ, din fire de iarbă uscată. Când îşi ia zborul în lumina zorilor, ea evocă ar­doarea unui elan juvenil, expresia bucu­riei de viaţă. Cântecul ei, spre deosebire de cel al privighetorii, este un cântec de bucurie: „Sus, sus, tot mai sus/ Din pământ ţâşneşti,/ Ca un nor de foc;/ Răsco­lind adâncul albastru. / Te înalţi cântând şi cântând te înalţi” (Shelley). Pentru teo­logi, cântecul ciocârliei înseamnă rugă răspicată şi veselă înaintea tronului lui Dumnezeu. Din cauza vitezei cu care zboară, a înălţimilor pe care le cucereşte, dar şi din cauza dimensiunilor ei mo­deste, ciocârlia nu poate fi văzută. Iată de ce ea devine un simbol al transparenţei, al materiei dure, al strigătului. Pasăre sa­cră pentru gali, în folclor şi în credinţe populare, ciocârlia este o pasăre de bun augur. Gheruţele unei ciocârlii adevărate sau simbolice pot fi purtate ca talisman. Acesta poate feri de persecuţii, asigură victoria.

Zborul ciocârliei este asociat, în poe­zia lui B. P. Haşdeu,cu ascensiunea spre eternitate a creatorului: „Se duce ciocârlia să-i cânte-n depărtare,/ Acolo unde vara mai poate străluci…/ Ce mai aştepţi, poete f E ziua de plecare/ Vei mai cânta o dată…dar numai nu aci! („Ciocârlia”).

În „Legenda ciocârliei” de V. Alecsandri este evocată originea acestei păsări: o fată de împărat îndrăgostită de soare este blestemată de mama soarelui să nu ajungă niciodată la acesta: „/ar sufletu-i ferice luat-au formă vie/ De-o mică, dră­gălaşă, duioasă ciocârlie/ Ce veşnic către soare se-nalţă-n adorare / Chemându-l, primăvara, cu dulcea ei cântare”.

În piesa „Păsările tinereţii noastre” de Ion Druţă, ciocârliile întruchipează se­tea de zbor, visurile şi aspiraţiile spre înălţimile spiritului: „…mie mai dragi îmi sunt ciocârliile. Ce mai pasăre, sfin­te Dumnezeule! Câmp arat, semănături proaspete, zare largă, cer senin, atâta-i trebuie ciocârliei. Se suie, tovarăşi, sus până se topeşte mai cu totul şi, de acolo, de sus, o zi întreagă cântă, seamănă, ară şi prăşeşte împreună cu ţăranul”.

Motive și simboluri: Busuiocul

On 27 august 2016, in Limba română, by Vitalie

Plantă protectoare, cu atribute puri­ficatoare şi simbol al iubirii statornice, busuiocul se află în strânsă legătură cu semnificaţiile botezului şi ale apei sfin­ţite. Frunzele de busuioc sunt utilizate la prepararea apei roşii de leac, despre care se crede că deţine puteri magice. Florile de busuioc răspândesc un miros pătrun­zător. în Congo, frunzele de busuioc sunt utilizate pentru dezlegarea farmecelor şi pentru alungarea duhurilor rele. Ele sunt bune pentru vindecarea rănilor şi a contuziilor. Alături de un ou luat de la o găină neagră, busuiocul este folosit şi în descântecele de îndepărtare a stri­goiului.

Literatura a făcut din el un simbol al iubirii împătimite şi un element de­finitoriu pentru atmosfera tihnită şi cuprinsă de o vrajă solară a satului ro­mânesc. La Goga, este un fel de recipient al emoţiilor lumii: în poezia „Reîntors”, „trei fire de busuioc” devin martore ale jurământului său, iar în „Singur”, busu­iocul piere otrăvit de nefericirea poetu­lui: „Bolnăvit de doruri multe, Moare-n geam azi busuiocul/ Ni s-a dus în altă ţară! Amândurora norocul” Busuiocul sfinţit îi inoculează un sentiment de si­guranţă: „Adormitor m-alină busuiocul/ Îngălbenit sub candela de pază” („Lăcaș străbun”).

Floare a dragostei, busuiocul e aso­ciat albului şervetelor sau păretarelor. El readuce, în plan simbolic, preaplinul verii, care, împreună cu focul din vatră şi culorile somptuoase ale covoarelor, prelungeşte frumuseţea şi intensitatea solară a verii. Motivul e prezent în poe­zia „Harta” de G. Vieru cu semnificaţia de valoare spirituală: „Iată că la răsărit! pământul nostru! se mărgineşte! cu por­tretul marelui Eminescu, la asfinţit – cu cel al marelui Creangă, la miază-noapte – cu smicele vechi de busuioc, la miază­zi – cu pătucul băiatului meu”.

În poezia „Busuioc” de V. Romanciuc, planta ţine de ritualul creştin, are puterea magică de ocrotire: „Busuioc la naştere,! Busuioc (a moarte,! Floare de tristeţe, Floare de noroc,! Viaţa noastră toată,! Doamne, cum încape! Intre două fire! Mici de busuioc!”.

Ecliptica

On 27 august 2016, in Astronomie, by Vitalie

Ecliptica: termenul este folosit, în general, cu două semnificaţii:

–         Cercul mare al sferei cereşti, care rezultă din intersecţia acesteia cu un plan paralel cu planul ecliptic. Acesta este planul de mişcare al pământului în jurul soarelui şi este format de direcţia ce uneşte centrul soarelui cu centrul de greutate pământ-lună şi direcţia de mişcare a acestui centru în jurul soarelui. Ecliptica este deci traiectoria anuală aparentă a Soarelui prin constelaţiile zodiacului. Planul ecliptic este înclinat actualmente cu un unghi de 23,4˚ faţă de planul ecuatorului ceresc, acest unghi schimbându-se datorită fenomenelor de precesie şi nutaţie. Ecliptica intersectează ecuatorul ceresc în punctul vernal şi punctul autumnal;

–         Orbita reală a Pământului în spaţiu.

Ecliptica este utilizată ca reper în definirea coordonatelor ecliptice pentru reprearea poziţiei aparente a corpurilor pe sfera cerească

Coordonatele astronomice ecliptice sunt coordonate astronomice având la bază planul orbitei Pământului (ecliptica).

Coordonatele ecliptice sunt longitudinea şi latitudinea (ecliptice).

Latitudinea unui punct de pe sfera cerească este unghiul dintre direcţia de la observator spre acel punct şi planul paralel la planul orbitei Pământului prin punctul în care se află observatorul. Latitudinea este considerată cu semnul plus dacă punctul este la nord de planul eclipticii şi cu semnul minus dacă se află la sud.

Longitudinea unui punct este unghiul format de proiecţiile pe planul eclipticii ale direcţiilor de la observator spre punctul vernal şi spre punctul considerat. Longitudinea se măsoară de la punctul vernal spre est, de la 0° la 360°, similar cu ascensia dreaptă.

Longitudinea Soarelui creşte în timpul deplasării sale anuale de-a lungul eclipticii.

Dacă stelele sunt considerate fixe pe bolta cerească în mişcare, Soarele, Luna sau planetele au traiectorii mai complicate.

Faţă de orizont punctele de răsărit şi apus ale Soarelui nu sunt fixe. Aceasta se explică prin mişcarea anuală aparentă a Soarelui. Într-adevăr, pentru un observator de la polul nord al lumii revoluţia (mişcarea unui astru în jurul altui corp ceresc) şi rotaţia Pământului au loc în sens anti-orar şi, ca urmare, poziţia Soarelui faţă de stele se schimbă lent. Dacă vom fixa coordonatele centrului Soarelui la amiază în fiecare zi acestea se vor încadra pe sfera cerească pe un cerc numit ecliptică. Fâşia de constelaţii prin care trece, poartă denumirea de zodiac (cele 12 constelaţii zodiacale sunt: Berbecul, Taurul, Gemenii, Cancerul, Leul; Fecioara, Balanţa, Scorpionul, Săgetătorul, Capricornul, Vărsătorul, Peştii).

Cercul ecliptic intersectează ecuatorul sub unghiul de 23°27′ în două puncte echinocţiale – punctul vernal şi punctul autumnal, unite prin linia echinocţiilor. Extremităţile diametrului eclipticii perpendicular pe linia echinocţiilor sunt punctele solstiţiilor – de vară şi iarnă. Soarele se află în punctele menţionate în zilele 21 martie, 22 iunie, 23 septembrie, 22 decembrie.

Ca urmare a mişcării anuale aparente a Soarelui avem:

– succesiunea anotimpurilor determinată de condiţiile diferite de iluminare şi încălzire a Pământului;

– inegalitatea zilelor şi nopţilor cauzată de diferenţa drumurilor parcurse de Soare pe bolta cerească între răsărit şi apus;

– zonele climatice ale Pământului – zonele caldă, temperată şi rece, produse de diferenţa drumului razelor solare în atmosfera terestră.

Tagged with:
 

În „Lacustră”, Bacovia creează o atmosferă copleşitoare, cu ploi şi plânsete, cu aşteptare şi înfrigurare.

În prima strofă eul liric percepe direct – „aud” – forţa dezintegratoare a apei, care este atât de puternică şi continuă („de-atâtea nopţi aud plouând”), încât capătă tendinţe apocaliptice („aud materia plângând”). Locuinţa lacustră umedă şi putrezândă devine spaţiul universului bacovian.

În strofa a doua domină starea de nelinişte, de angoasă, de splin, de teroare a umedului („şi parcă dorm pe scânduri ude”). Panica şi spaima devin evidente în momentul conchiderii loviturii bruşte a apei („în spate mă izbeşte-un val”). Starea de nesiguranţă este redată de verbele „tresar”, „mi se pare” precum şi de sintagma „parcă dorm”.

În strofa a treia forţa de dezagregare a apei apare ca iminenţă a morţii. În universul eului liric se cască un neant, un vid care îl înghite, un infinit fără contururi clare, reale care accentuează starea de solitudine dorită a eroului liric („un gol istoric se întinde”). Domină sentimentul pierderii simţului realităţii fizice („pe-aceleaşi vremuri mă găsesc…”). Apa, la Eminescu dătătoare de viaţă, la Bacovia capătă cu totul alte conotaţii: Apa – ca forţă de putrefacţie. Un întreg univers se dărâmă sub acţiunea ei, eul liric este cuprins de nevroză, totul se surpă, se închide, se mişcă, şi unica certitudine pentru eul liric este simţământul că apa înghite şi devine forţa cosmică ce-i dă sentimentul dizolvării perpetue până la dimensiunea apocaliptică a sfârşitului de lume („simt cu de atâta ploaie / piloţii grei se prăbuşesc”).

Strofa a patra este reluarea strofei întâi, fiind schimbat numai versul al doilea „tot tresărind, tot aşteptând”, care conclude atmosfera copleşitoare care-l apasă spre a-l desfiinţa ca fiinţă, iar repetiţia lui „tot” pare încărcată de sumbru şi sinistru, continuând ploaia şi plânsul apocaliptic al materiei, văzute detaşat de eul liric… terorizat de umed, care ajunge la o supremă condensare. „Tot tresărind, tot aşteptând” zugrăveşte veşnicia, eternizarea clipei dezintegrării spirituale a întregului univers sub acţiunea apei.

Tagged with:
 

Mihail Eminescu — Sara pe deal

On 27 august 2016, in Limba română, by Gheorghe

a) Sara pe deal este o idilă, în care, pe fondul afectiv, creat de sentimentul naturii, se constituie şi se amplifică sentimentul iubirii, pe măsură ce corelativul său, adică sentimentul de tristeţe, scade. Starea de poezie este creată prin expresiile: „buciumul sună cu jale”, „apele plâng”, care, prin sugestiile lor, prin iradierea celui mai puternic sentiment, adică melancolia, angajează pe cititor în perceperea afectivă a imaginilor vizuale şi auditive: „Turmele-/ urc, stele le scapără-n cale, /Apele plâng, clar isvorând în fântâne”, din care iradiază sentimentul naturii.

Corespondenţa dintre conştiinţa universală, exprimată prin simbolul luna, şi conştiinţa individuală, exprimată prin simbolul ochi, are la bază principiul feminin, în dimensiunea căruia iubita şi luna sunt ipostaze: „Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară, / Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”. În  Upanişade luna este ochiul stâng al conştiinţei universale, iar ochii sunt definiţi ca nişte zei. De aceea mişcarea ochilor în microcosmos echivalează cu mişcarea lunii în macrocosmos. Aceeaşi analogie o găsim între simbolurile steleşi gânduri, spre a defini modul în care se naşte sentimentul iubirii: „Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină”. Este modelul constelat al gândirii poetice {„Stelele nasc umezi pe bolta senină’), aşa cum îl vom găsi cristalizat în Luceafărul.

 Imaginile din catrenele 3-4 sunt alcătuite prin metonimii şi simboluri: „Nourii curg, raze-a lor şiruri despică”, care au în structura lor conceptul de panta  rhei. Imaginile simbolice şi auditive din versul: „Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână” sugerează conceptul de armonie şi echilibru prin simbolul cumpăna şi conceptul de conştiinţă prin simbolul fântâna. Conceptul de armonie va fi reluat prin simbolul fluiere, care intră în alcătuirea sintagmei-modul „fluiere murmură-n stân㔺i este, în acelaşi timp, o metonimie, fiindcă substituie omul care cântă. Fondul afectiv, generat de aceste imagini, se concentrează în versul: „Clopotul vechi împle cu glasul Juisară „şi se sublimează, devenind iubire: „Sufletul meu arde-n iubire ca para”. Sentimentul de iubire, raportat la iubită, este static: „m-aştepţi tu pe mine”, fiindcă principiul feminin este pasiv; raportat la poet, el este dinamic, fiindcă principiul masculin este activ: „pasu-mi spre tine grăbeşte”. Iubirea determină unirea dintre poetul arhetip, construit pe principiul masculin, şi iubita, construită ca ipostază a principiului feminin: „sta-vom noi noaptea întreagă”. Pronumele personal noi devine^cuvânt-cheie, fiindcă în el se concentrează sensul sentimentului de iubire, care uneşte. Actul este arhetipal, fiindcă iubita este natura, este luna, este principiul feminin, iar poetul este principiul masculin, spiritul, centru al universului, Făt-Frumos, Sfântul Soare, sugerat ca mit într-o devenire, care se va desăvârşi în Luceafărul. Sentimentul de iubire are o ascensiune nuanţată, gradată. Raportat la iubită, este „aşteptare” şi „căutare”, „dor” şi „gânduri” („Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină”), iar raportat la poet, devine „foc” („Sufletul meu arde-n iubire ca para”), aşa cum Luceafărul vine la fata de împărat: „scăldat în foc de soare”. Se sugerează miturile Sfântul Soare şi Sfânta Lună în ipostazele antropomorfe poetul şi iubita. Unitatea lor generează echilibrul cosmic, sugerat de simbolul „cumpăna”, de unde o anume înţelegere legică, de ridicare la nivel de conştiinţă, de comuniune între om şi univers.

b) Caracterul filosofic este exprimat prin conceptele, principiile, legile, simbolurile sugerate prin context. Astfel, conceptul de panta rhei devine „Nourii curg…”, „Luna…trece… „; conceptul de fortuna labilis este sugerat de simbolul „frunza”:„Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”. Sensul vieţii este sugerat de simbolurile toaca şi clopotul, într-o corespondenţă arhetipală (clopotul-sufletul, luna-ochii, stele-gânduri), dar şi de corespondenţe mai puţin vizibile („vom adormi”, „satul în vale-amuţeşte”, „apele plâng”, „buciumul sună cu jale”). Conceptul de catharsis este sugerat de versul: „Sufletul meu arde-n iubire ca para”, în timp ce conceptul de mimesis este sugerat de imitarea mişcării lunii prin mişcarea ochilor de către iubită. Conceptul de armonie şi echilibru, sugerat de simbolurile: „buciumul”, „fluiere”, „cumpăna”, „clopotul”, „toaca”, este o trăsătură clasicistă, dar şi filosofică, ca şi celelalte concepte discutate pană acum: panta rhei, fortuna labilis, catharsis, mimesis.

Conceptul de conştiinţă, sugerat de simbolul „fântâna”(„Apele plâng, clar isvorând în fântâne”), este amplificat prin asocierea stelelor care: „nasc umezi pe bolta saună”, aşa cum răsar gândurile: „fruntea de gânduri ţi-e plină”. Se sugerează modelul constelat al gândirii poetului ca model al conştiinţei creatoare.

Ritmul este viaţa. Universul se recreează mereu, este viu, are o continuă metamorfoză, de aceea este firească prezenţa principiilor primordiale: apa („apele plâng”), focul („arde ca para”), pământul („deal”), aerul („vânt”). Ele alcătuiesc, împreună cu poetul, principiul masculin, iubita — principiul feminin, un context arhetipal fundamental, care potenţează textul. Sunt sugerate şi principiile kantiene timpul şi spaţiul (Sara pe deal).

Caracterul filosofic este amplu dezvoltat de textul poeziei Eco, din care Sara pe deal este un fragment. În ea se concentrează un cântec al cântecului pentru „Regina albelor nopţii regine”, un lied în care „Amestecă-n vorbe de miere, /Durere”, ca o pledoarie pentru estetica romantică, unde a aderat poetul. Intenţia lui Eminescu a fost să exprime, prin această idilă, un cântec al poeziei, ceea ce argumentează satisfăcător interpretarea ei ca b ars poetica, adică o poezie în care se exprimă programul estetic al autorului.

c)  Sara pe deal este o ars poetica şi conţine modelul estetic eminescian romantic, cu elemente de clasicism, realism, baroc, sintetizate în conceptele-cheie ale acestor programe estetice.

Structura romantică este iradiată prin conceptul de lume ca univers al afectului, fiindcă tema, eroii, conflictul, subiectul sunt structurate pe sentimentele de iubire, tristeţe, dragoste faţă de natură. Avem şi o sugerare a miturilor populare: Sfântul Soare, Sfânta Lună, Stelele-Logostele, Sfintele Ape, Arborele Sacru, ca mod al romanticilor de a preţui folclorul şi a realiza specificul naţional.

Contextul poeziei Eco, din care face parte Sara pe deal, este romantic, fiindcă eroii sunt excepţionali, în împrejurări excepţionale arhetipale.

Elementele clasiciste sunt sugerate de caracterul general-uman al eroilor, de conceptele clasice: panta rhei, fortuna labilis, catharsis, mimesis, armonie şi echilibru, ultimul fiind conceptul-cheie al acestei structuri filosofice, raţionaliste.

Elementele realiste sunt sugerate de faptul că tema, eroii, conflictul, subiectul sunt luate din realitatea socială: „Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare / Vin de la câmp”. Avem sugerată prezenţa omului prin „buciumul sună cu jale”, „fluiere murmură-n stână”, „toaca răsună”, „casele-n lună ridică”. Elementele filosofice se integrează în trăsătura scientistă a realismului.

Simbolurile, care sugerează corespondenţa om-univers (clopotul-sufletul, luna-ochii, stele-gânduri), aduc prefigurări de estetică simbolistă. Se poate discuta chiar de o tehnică de simboluri centrale. Salcâmul sugerează un centru al universului, către care converg eroii arhetipali — poetul şi iubita, spre a realiza Iubirea. De aici caracterul modern al poeziei lui Eminescu, care prefigurează simbolismul şi expresionismul.

d) Sara pe deal este o ars poetica şi fiindcă în ea găsim trăsături ale stilului unic eminescian: muzicalitatea, simbolurile şi contextul arhetipal, metaforele şi metonimiile unice („fluiere murmură” „buciumul sună”, „Streşine vechi casele-n lună ridică”),vibraţia adâncă a sufletului, melancolia, rimele rare, alternanţa ritmurilor, densitatea şi claritatea, miturile populare, cosmicizarea, dorul. în ea găsim cântecul „frumos ca din ral\ care transfigurează realitatea, definind un concept despre poet şi poezie. în Sara pe deal se sugerează momentul în care poetul se desprinde de lume, de social, de caracterul militant, păşind pe un drum spre interior, spre o altă înţelegere, spre a deveni „nemuritor şi rece”ca în Luceafărul, Poezia va deveni un univers autonom, „lumea mea”, desprins de realitate, de senzorial, de concret, spre a deveni un univers al conştiinţei, un univers spiritual. Poezia Glosă va fi punctul terminus al unui proces interior, exprimat în Sara pe deal.

 

Crăciunul

On 26 august 2016, in Limba română, by Vitalie

Crăciunul este o sărbătoare foarte importantă pentru creştini: este sărbătoarea Naşterii Domnului, timp al bucuriilor, al păcii şi al liniştii sufleteşti. Este o perioadă în care primim şi dăruim multă iubire şi căldură sufletească. Acest lucru se remarcă şi în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru această sărbătoare.

Timp de 40 de zile înainte de această sărbătoare creştinii respectă Postul Crăciunului când nu mănâncă carne sau produse lactate pregătindu-se astfel pentru a sărbători.

Tăierea porcului este un moment deosebit de important ce anticipă Crăciunul. Apoi, pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi. Mâncărurile tradiţionale: cârnaţii, chişca, toba, răciturile, sarmalele, friptura de porc, jufla şi nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roşu cinstit de toată lumea.

Unul din momentele cele mai importante ale serii de 24 decembrie este împodobirea bradului de Crăciun, la care se obişnuieşte să participe toţi membrii familiei. În timpul nopţii, Moş Crăciun va aluneca prin horn şi va lăsa cadouri pentru toată lumea în ciorapi sau sub brad. Dacă ne uităm pe cer s-ar putea să-l vedem pe Moş Crăciun trecând cu sania sa trasă de opt reni.

Colindul este una din cele mai cunoscute datini de iarnă. Mai demult, cetele de colindători erau formate din copii care, după miezul nopţii de 24 spre 25 decembrie, umblau din casă în casă, aducând urări de sănătate, fericire şi noroc gospodarilor pe care îi colindau.

Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate la sărbători creştineşti, închinate Crăciunului şi Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului nostru. De-a lungul secolelor au devenit mai frumoase şi au căpătat o mare varietate pe întreg teritoriul ţării. Ele degajă atmosfera de sărbătoare şi buna dispoziţie cu care toţi românii întâmpină Sărbătoarea Naşterii Domnului şi Anul Nou. Evocând momentul când, la naşterea lui Iisus, steaua care i-a călăuzit pe cei trei magi s-a ivit pe cer, copiii merg din casă în casă cântând colinde şi purtând cu ei o stea.

Pluguşorul este un obicei străvechi, potrivit căruia, în ajunul Anului Nou, cete de flăcăi merg pe la casele oamenilor şi rostesc diferite urări. Aceştia sunt însoţiţi de un plug mic, de unde şi denumirea colindului. Astfel, vestea Naşterii Mântuitorului este răspândită în fiecare an de colindele care intră în fiecare casă prin intermediul colindătorilor. Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu diverse cadouri: fructe (mere, nuci), colaci, bomboane şi chiar bani. La români, Craciunul este una dintre cele mai importante sarbatori, dacă nu cea mai importantă. Această sărbătoare, în care se îmbină fastul pregătirilor pentru masă, cu slujba de la biserică, este dedicată Nașterii Mântuitorului. Biblia spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe Fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de Iosif, din casă în casă rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajunând în casa unui anume Crăciun, un om foarte rău care nu-i permitea să nască acolo, este dusă de soția acestuia în grajd unde dă naștere lui Iisus. Când acesta a aflat,  o ucide pe soția sa.

De asemenea, se spune că în Noaptea Sfântă a Nașterii Sale s-au deschis cerurile pentru a coborî Duhul Sfânt deasupra fiului lui Dumnezeu, și, în grajd unde inițial era întuneric, s-a făcut lumina. Deci, Crăciunul este o sărbătoare sfântă, care aduce în sufletele oamenilor lumină și bucurie. Această sărbătoare este anunțată, prin obiceiul drag copiiilor de a merge cu colinda, pentru a vesti Nașterea Mântuitorului.